Bălți

mai bine luam 5 când era cazul decât să îmi șterg acum frustrările pe un morman de hârtii goale de roșu

fata aia bună nu dă doi bani pe toate laudele

fata aia cuminte tace și judecă orice greșeala numărând zilele până când va scăpa de toate regulile

fata aia deșteaptă habar nu are ce face cu viața ei

că ea a învățat pentru alții ani de zile

degeaba

și nu are nicio idee ce e ăla un vis doar al ei

sau are, dar lumea nu dă doi bani pe ceva ce nu implică notă mare sau să devii respectabil cu salariu mare 

fata aia e o aparență în spatele căreia se ascunde un haos și nimic, absolut nimic concret

IMG_20170408_003109_790

compoziție realistă cu bălți 

Semi-revoltat 

Acum că mă gândesc mai bine, știi, mamă, poate că mănânc așa mult ca să nu dispar.

Da, nu vreau să dispar. Ce ironieee, vai. Câtă nepăsare, Doamne!

Prea multă încredere? Nu știu ce să zic. Mi-am vărsat toți nervii vreo 11 ani aiurea, e vremea să iau și eu lucrurile ca atare. Eu sunt stăpână pe viața mea, acum, aici. Eu. Încă puțin și vă dau lumea peste cap… Nu vreți să fac asta. 

Nu vreți să știți cum e să trăiți cu susul în jos. 

Eu știu. 

Un număr pe o listă.

În spatele numerelor stă un păpușar. Cu mâini arse și un subconștient mizer, trage sforile, an după an, subiect după subiect, fața lui se schimbă după vântul ce străbate camera palatului, dar păpușarul continuă activitatea iluzorie.

Păpușile primesc un număr și trăiesc după legile lui, căci numele lor e doar o fațadă. Totul pare a fi doar o fațadă. An după an, o dezamăgire încadrată în interval deschis. Greșesc, iertare. Aceste cuvinte pot fi interpretate în altă gamă…

113,5. Ironic. 114, 116, niciodată îndeajuns, ca o mantră obsesivă. M-au obsedat întotdeauna cifrele, dar mi-a luat atât de mult să văd dincolo de zâmbetul plin de depravare a unei cucoane, pardon, mare doamnă, ce avea palmele pătate de corupție. Căutam sensuri, mesaje subliminale, transpiram prin sinapse să văd dincolo de orice vers, sintagmă sau simbol. Au trecut prea mulți ani să îmi dau seama că numărul e un blestem pe care mi-l aruncam singură asupra minții mele.

Astăzi mă simt împăcată. Istoria numerelor mele nu mai doare, numerele mele se raportează de acum încolo la sistemul de referință originar, acolo unde își au rostul. Iar titlurile, sunt doar artă. Nu le mai pătez cu ambiții, speranțe deșarte sau dezamăgiri.

Dar, listele vor rămâne pentru totdeauna un produs infect ( ce cuvânt dur, oare câte locuri aș fi căzut în listă din cauza lui?) al sistemului.

Ah, dar singurele sisteme pe care le rezolv… sunt la matematică.

Mulțumesc, (dar nu ironic)…

O acoperire de ape

Căzusem. Frânghia ce țesea podul alb se frânse chiar sub ochii mei, chiar când eram atât de aproape de marginea bazinului. Privind acum în ansamblu, nu zărisem vreo margine sau vreun loc în afara apei. Doar pereți precum niște ziduri gri, mizere și tavanul înalt. Apa era prea albastră și simțeam fundul, dar nu mă zbăteam îndeajuns. Mă înecam, nu puteam să ating suprafața apei. De când se adâncise atât de mult? De ce nu a fost nimeni acolo să țină frânghia? De ce? De ce la final totul fusese doar o simulare a înecului? De ce încă respiram?

Fugeam spre moarte sau de ea? Atâta agonie.

Mă înec în ape. Și într-un egoism universal. Totul e în zadar când te îneci singur.

Cel ce creează. Cel ce distruge.

Eu cine sunt?

Cel ce a creat din nimic un tot?

Sau cel ce va distruge totul până la nimic?

„Ce ciudat mi se pare” să atrag haosul altcuiva în sfera mea și apoi să îl nimicesc până la pierzanie… Nu, greșesc. Sfera mea e spartă.

Ce ciudat mi se pare… Să distrug acum tot ce am creat.