Pâlc de coșmar

Se lipise de palmele mele, cu capul răvășit și glasul tăcut. Puteam să îi simt pielea străpunsă de ale mele unghii, puteam să îi simt carnea, și căldura sângelui… și toată agonia în care se zvârcolea neputincios. Pierdusem numărătoare. Să îl fi trântit de patru, poate cinci ori de capul podului în toiul unei nopți reci precum privirea-mi absentă. Încercam din răsputeri să desenez pe retină conturul câmpiei unde ne oprisem, dar nu cunoșteam niciun copac, nicio breazdă de pâmănt. În liniște îi auzeam doar răsuflarea complet artmică și fâșâitul hainelor pe asfalt. Eram la câțiva metri de mășină, în lumina confuză a farurilor – orice ar fi putut să ne observe. Lăsasem ușa deschisă?

Mă oprisem. Brațele lui se agățaseră fantomatic de ale mele într-un gest vag de apărare. Cu o ultimă sforțare mă pregăteam să îl trântesc iarăși de colțul rece de beton al podului. Dar nu puteam.

Trebuia să revin la realitate. O realitate unde nu era nici bine, nici rău, o lume în care nu era nimic, pentru că nu era nici el.

Advertisements

Amintește-mi, de ce suntem prietene?

cum ajungi la arad repede si gratis acum din oltenia ajutor de ce trebuie sa schimb trenuri DE CE de ce ANA de ce????? de ce nu exista tren direct si de ce mergem la tzara de revelion nici macar nu pot pune omuletul pe harta si poate o sa fie frig si nu avem semnal cum plec eu de acolo cine ma ia AJUTOR de ce de ce de ce de ce de ce de ce

Expoziție de fluturi

Mi-am înțepat astăzi sufletul cu un ac
fix în nucleul său cel mai adânc
și l-am împăiat atât de bine încât
atunci când îl privesc prin geamul vitrinei
aproape simt o emoție dând din aripi
înăuntrul coastelor pustiite.

( șase decembrie )

O să îi spun acasă când voi învăța să-l iubesc

“Cetățeni… bombardament aerian…

Pitești, Ploiești și frumosul… București!

În felul acesta ar suna vocea ce răsuna continuu, ca un disc stricat în mintea mea unde se producea un al treilea coșmar de când ajunsesem acasă, în patul meu de acasă. Frumosul ( sau minunatul, nici eu nu mai știu sigur ) București e pe departe de a fi bombardat aerian, poate doar cu ploi glaciare sau zăpezi plângânde. Cert e că nu era niciun București, mă lipisem cu brațele de persoana ce stătea pe scaunul din bucătăria mea de acasă, de la Drăgășani, și nici vorba de vreun bombardament al blocurilor sfioase cu patru etaje jumătate. Plângeam și în suflet mi se aduna o teroare imposibil de descris cum că aș putea fi spulberată în orice clipă de pe fața pâmăntului. Dar eram la Drăgășani și nu la București. Și nu eram în război… Și atunci când m-am născut pe 4 martie era vorba de un cutremur, nu de bombardamente…

Cândva fugeam de un loc sau un timp în care nu puteam ajunge. Înainte de el, după el, niciodată acolo.

Astăzi îmi e teamă. De indiferența unei întâmplări morbide, de moarte, de neîmpărtășirea unei emoții ce mă macină ca într-o râșnită de cafea. Brutal.

3 sau 5 minute, mesaje, cuvinte. Asta nu înseamnă nimic, mi-ai zis atunci în cel de-al doilea coșmar și am uitat batista ta acasă… Oare s-au impregnat acolo toate visele mele? Oare de o vei recăpăta vei putea simți lacrima ochilui stâng cum arde la auzul unei voci tiranice?

Am ajuns înapoi la București, noua mea casă, dar nicidecum acasă. Mereu înapoi la București, și mereu lâsând în spate Drăgășaniul. Cum să spun că acasă înseamnă în același timp două orașe? Cum?…

Monolog frânt

Sau cele mai recente încercări ale mele de a scrie

Trăiesc din inerție. Am încetat să mai scriu, cuvintele-mi sunt prea încâlcite și am impresia că voi spune ceva nelalocul lui. Fluxul scrisului îmi e greoi și apăsător.

Nu am încredere într-un viitor previzibil, nimic nu mă atinge. Haos. Trăiesc într-un haos, dar mă simt fericită de multe ori. Ce caut totuși aici? Cum am reușit să pierd controlul? Cine mi-a luat controlul? Cum restabilesc echilibrul?

Aștept.

Ziua în care voi scrie. Ziua în care ne vom revedea. Ziua în care îmi voi găsi locul.

Dar cum să îmi găsesc locul dacă totul se rezumă la scris? Cum să mă raportez eu la altceva? Cum să te scot din minte?

Și… cum să mă întorc acasă când știu că voi găsi toate lucrurile la locul lor dar eu nu voi mai fi parte din peisaj?

Ce haos sublim. Și totuși desenez un zâmbet.

O întâmplare a firii nesincronizată, la timpul nepotrivit, pe două axe reale tangente.

Tangente? Nu vrea nimic tangențial. Două drepte venind din planuri opuse și apoi ciocnindu-se plastic, ireversibil. Ambiguu, bizar, misterios în oglindă.

Salvați-mă.


M-am pierdut, nu mai simt realitatea pe care mi-o doream. Am devenit atât de stângace că mă întreb dacă am fost vreodată ceea imi doream sa par a fi.

Orașul acesta… Nu, locul acesta sau poate doar împrejurările mă anulează.
Mă pierd în mulțime…


Către bunicul meu, tatăl meu și orice bărbat ce m-a cuprins părintește vreodată în brațe.


Pot să fiu tot ceea ce vreau eu să fiu,

Dar nu pot să mai scriu.

Tentativă de coșmar

Să înot în ape tulburi. Eu, care de fiecare dată mă retrăgeam de la o asemenea activitate murdară, mă vedeam acum pe marginea bazinului de beton, înconjurată de oameni masivi, gălăgioși, care nu îmi intersectau nicidecum privirea.

Și ce apă… Aproape neagră, la marginea limitei dintre un maro fumuriu și negru grețos. Dar voiam să sar în ea, să îmi las nările și urechile și gura să simtă mizeria acvatică. Prea adâncă însă, trupul meu se proiecta strivit lângă balustradă, și am plecat. 

Un oraș întreg ars. 

Trenuri, oh, trenuri. Plin de oameni, cu opriri și confuzii, fără destinație, fără aer, secat într-o căldură înăbușitoare.

Și tu la fiecare colț de vis, la fiecare întretăiere a momentelor temporale, fără niciun sens…

Să fie toate astea un coșmar? Sau proiecția în memorie a unei realități posibile?