Mai scriu cu cretă doar prin vise

Adult cu deficiență de maturitate – maturitatea cotidiană, firește. Cât de adult poți fi la 19 ani când abia descoperi că nu ai nevoie de hartă și legendă la bancă și că o factură nu e doar un contor de cifre? Adult în buletin, în certificat, în permis de conducere, într-o bază de date, într-un univers paralel unde ai luat o altă decizie…

La data de 1 iunie resimt doar o stare de tranziție, aflându-mă poate într-un interval deschis la capete (copil; adult). Nu pot atinge niciunul. Chipul din poza de diplomă nu se încadrează niciunde. Am însă certitudinea unui copil ce și-a mutat locul de joacă undeva într-un vis îndepărtat unde colorează viitorul cu cretă. Cine sunt eu să îi spun ce să-mi deseneze? Copiii trebuie lăsați liberi.

Dar, sper că nu va uita soarele din colțul paginii. Cine știe cât zăbovesc în culoarul ăsta tranzitoriu? Ar fi trist să fie întuneric.

La mulți ani, copile!

Vreau să simt că plec împăcată. Să știu că am plecat.

Dar nu mă grăbesc, mai trag o secundă de mânecă… Mai stau puțin, mai sper o fracțiune de bit, de mol, de literă, de cifră, de volt, o bucățică din petala unei magnolie care rămâne deși eu plec.

 

Un număr pe o listă.

În spatele numerelor stă un păpușar. Cu mâini arse și un subconștient mizer, trage sforile, an după an, subiect după subiect, fața lui se schimbă după vântul ce străbate camera palatului, dar păpușarul continuă activitatea iluzorie.

Păpușile primesc un număr și trăiesc după legile lui, căci numele lor e doar o fațadă. Totul pare a fi doar o fațadă. An după an, o dezamăgire încadrată în interval deschis. Greșesc, iertare. Aceste cuvinte pot fi interpretate în altă gamă…

113,5. Ironic. 114, 116, niciodată îndeajuns, ca o mantră obsesivă. M-au obsedat întotdeauna cifrele, dar mi-a luat atât de mult să văd dincolo de zâmbetul plin de depravare a unei cucoane, pardon, mare doamnă, ce avea palmele pătate de corupție. Căutam sensuri, mesaje subliminale, transpiram prin sinapse să văd dincolo de orice vers, sintagmă sau simbol. Au trecut prea mulți ani să îmi dau seama că numărul e un blestem pe care mi-l aruncam singură asupra minții mele.

Astăzi mă simt împăcată. Istoria numerelor mele nu mai doare, numerele mele se raportează de acum încolo la sistemul de referință originar, acolo unde își au rostul. Iar titlurile, sunt doar artă. Nu le mai pătez cu ambiții, speranțe deșarte sau dezamăgiri.

Dar, listele vor rămâne pentru totdeauna un produs infect ( ce cuvânt dur, oare câte locuri aș fi căzut în listă din cauza lui?) al sistemului.

Ah, dar singurele sisteme pe care le rezolv… sunt la matematică.

Mulțumesc, (dar nu ironic)…

O acoperire de ape

Căzusem. Frânghia ce țesea podul alb se frânse chiar sub ochii mei, chiar când eram atât de aproape de marginea bazinului. Privind acum în ansamblu, nu zărisem vreo margine sau vreun loc în afara apei. Doar pereți precum niște ziduri gri, mizere și tavanul înalt. Apa era prea albastră și simțeam fundul, dar nu mă zbăteam îndeajuns. Mă înecam, nu puteam să ating suprafața apei. De când se adâncise atât de mult? De ce nu a fost nimeni acolo să țină frânghia? De ce? De ce la final totul fusese doar o simulare a înecului? De ce încă respiram?

Fugeam spre moarte sau de ea? Atâta agonie.

Mă înec în ape. Și într-un egoism universal. Totul e în zadar când te îneci singur.

Cel ce creează. Cel ce distruge.

Eu cine sunt?

Cel ce a creat din nimic un tot?

Sau cel ce va distruge totul până la nimic?

„Ce ciudat mi se pare” să atrag haosul altcuiva în sfera mea și apoi să îl nimicesc până la pierzanie… Nu, greșesc. Sfera mea e spartă.

Ce ciudat mi se pare… Să distrug acum tot ce am creat.