Din creștet până în măduva călcâiului

Cu un ac de rugină, cu viori și ploi acide

M-a străpuns

Singurătatea.

Și mă strângeau oasele de urlete,

Sângele fierbea în miezul lui august,

Iar inima de hârtie se făcuse ghem de ațe,

De sfori pescărești duhnind a midii moarte;

Un cântec întretăia un apus ascuns

În nori, noroi și nenoroc

Ploua cu sfere ce spărgeau asfaltul

Turna cu oase și cărnuri putrezite

În toată firea mea.

Și sub streașină nu ploua…

Dar cine sunt eu să mă apăr de dezastru?

Advertisements

Cum începi să scrii cu o frază frântă,

Cum începi un desen cu o linie strâmbă,

O zi cu un răsărit alb-negru,

O noapte murdară de albuș pe cer?

Cum?

Și cât mister adâncit de simplul fapt

Că nimeni nu se cunoaște cu nimeni

Că ai putea să pui doua mâini

Palmă lângă palmă

Și nu s-ar atinge decât la nivel celular.

Ar face schimb de bacterii și căldură

Dar nu și de lacrimi sau ură.

Fotografia vieții mele

Acum 17 ani făceam fotografia vieții mele. Un schelet mic de om cu păr blond, tuns scurt de către bunicul, așezată triumfătoare într-un costumaș roșu, sus, pe masa din bucătărie. Lângă picioarele mele un tort cu crema de ciocolată și decorat cu bobițe colorate. Sunt singura în poză, dar zâmbesc larg cu dinții mei pierduți pe alocuri, dar sunt dinții mei și camera trebuie să ii prindă atunci când zâmbesc larg. Tortul e făcut de mama, același de 20 de ani. Și mereu la fel de bun, la fel de acasă.
Astăzi fac fotografia vieții mele undeva pe retină sau un cap, să se păstreze bine și în următorii douăzeci. Nu mă mai tunde bunicul, dar mă strânge tare la piept de fiecare dată când mă sună sau vin la țară. Tata nu mai face poza, dar mă strânge tare la piept când vin acasă sau îmi dă un mesaj de la serviciu. Mama nu mai e tunsă scurt sau tânără, dar mă strânge tare la piept mereu când sunt langa ea, sau nu. Bunica nu mă mai ține de mână seara în lumina felinarului, dar mă strânge tare la piept după ce îmi umple plasa cu dulciuri făcute de ea.
Oamenii au venit și au plecat. Nu ar fi vrut, și nici nu aș fi vrut, dar cine vrea să plece vreodată de acasă? Prietenii au fost și unii încă mai sunt. Dar cine alege în ce parte bate vântul? Am căutat sensuri, și am căutat să fac legături. Dar nu mi-a zis nimeni că doare când se rup.
Totul rămâne însă pe retină, nedevelopat. Sunt de 20 de ani pentru că am tot fost atâția ani: elevă, copil, fiică, prietenă, adolescentă. Am fost ce am vrut și ce nu, am ascult ce am vrut și ce nu, și am trăit tot ce am vrut.. și ce nu.
Și azi mă iau în brațe pe mine cea care stă uitată singură în leagăn. Mă iau în brațe căci eu plec mai departe să curăț poteca, iar cea mică are pregătire la etajul 4 la română, apoi iese în parc să se joace. Mă mângâi pe cap căci știu că legăturile nu se rup, doar se lasă și trebuie să alergi câteodată negligent printre ele, dar cea mică are dansuri mâine și azi probleme de rezolvat la matematică. Și mă mai îmbrățișez o dată, că eu plec azi să îmi deschid niște uși, să le închid pe altele, dar cea mică se duce în vacanță la bunici să se joace cu pisicile, să doarmă în fân, lângă sobă, să doarmă în mijlocul patului și al febrei cu cei doi părinți dormind pe jos, cea mică pleacă în tabără, sau să se dea pe rând în leagăn cu Ana și Andrei, cea mică are mâine bacul, și faza națională, și o zi de naștere, cea mică pleacă diseară acasă, la părinți, că masa e caldă și mami și tati au ajuns și ei… acasă.

Nervozități

– La finalul zilei, Bucureștiul rămâne cel mai bun loc de a mă pierde în mulțime; cel mai straniu timp în care să îmi arunc gândurile.

– Ce am fost, ce nu sunt, ce aș putea fi.

– Am mii de cuvinte. Dar cine să le lege între ele?

O sferă sfâșiată

(9 ian.)
Permite-mi să te înjunghii
Tangențial la inimă
Cu un cilindru variabil
De rază necunoscută.

Dar ce sens au acum geometriile
Când totul e analitic
Și abstract,
Când nu mai e nevoie de un desen
Ca să ne uităm unii la alții?

Va veni o zi când numele nostru
Se va transforma în ecuație,
Toți vom fi niște ciudați variabili
Incompetenți să ne găsim rezultatul.

De asta nu e bine să studiezi matematica.
Când e filozofie, când e doar o hoață
Care îți trage și inima
Când te taie cu cilindrul prin piept.

Ah

Ce rost are să mai scriu?
Am venele încercănate și visele spânzurate
De un felinar ruginit
Ce mai pâlpâie ostentativ încă
De parcă mi-ar face în ciudă
Că până și el e mai viu ca mine.